CREATOR: gd-jpeg v1.0 (using IJG JPEG v80), default quality

Povestea Danielei – Oamenii care m-au ajutat la greu

Numele meu este Daniela şi sunt din Piteşti. Se spune că perioada de doliu dureaza cam un an, mie mi-au trebuit cam doi. Dar nu mai contează, important este că MI-AM REVENIT. Am ramas văduvă la nici 29 de ani (i-am împlinit în ziua când am facut parastasul de 6 săptamâni), după doar un an şi jumătate de la nuntă.

Am stat mult si m-am gândit dacă să scriu sau nu acest articol, nu-mi place să-mi expun în mod public viaţa personală. Dar ştiu însă că sunt oameni care suferă şi sper că citind cele scrise de mine îşi vor putea alina măcar puţin durerea.

A fost un accident rutier, în urma căruia eu am rămas singură, copii nu am avut deşi ne-am dorit enorm, mai ales eu. Totul s-a întâmplat rapid şi brusc.

Dimineaţa ne-am luat la revedere, fiecare plecând la serviciul său (daca aş fi ştiut că este ultima oară când îl mai văd in viaţă …).

După aproape o oră, am fost anunţată telefonic că a avut loc un accident rutier…. a mai stat şase zile în comă, apoi s-a stins. Am stat lângă el zi si noapte, nu l-am mai putut ajuta cu nimic …

Pentru mine a fost un şoc emoţional puternic. Perioada de după a fost cea mai grea perioadă din viaţa mea până acum. Dar am inţeles că Dumnezeu loveşte cu o mâna şi ridică cu alta. Durea atât de rău încât simţeam că nici un pot respira, la un moment dat nici lacrimi să plâng nu mai aveam. Îmi doream măcar cinci minute dintr-o zi să pot uita, să nu mă mai doară. Mi se părea, de fapt eram convinsă, că nu mai am pentru ce să trăiesc, nu mai  aveam niciun rost. Nu a fost asa.

Primele trei luni de zile l-am aşteptat in fiecare seară să vină acasă de la serviciu, dar el nu mai venea …. Treceam pe la cimitir aproape zilnic, mă duceam bucuroasă de parcă m-aş fi intâlnit cu el şi plecam cu sufletul sfâşiat.

Simţeam nevoia să mă întind peste mormânt, dar ştiam că nu voi simţi decât cimentul rece al criptei.

Am spus că Dumnezeu m-a lovit cu o mână şi m-a ridicat cu alta pentru că, deşi sufeream atat de mult,  lângă mine au fost OAMENI care m-au ajutat enorm. Părinţii au avut grijă de mine ca de un copil mic şi am avut şi prieteni, puţini dar de calitate. De fapt o singură prietenă  şi naşii de cununie. Dar a fost de ajuns. Ştiu că nu a fost uşor pentru ei să stea lângă mine, ţinând cont de starea în care eram, ştiu ca i-a afectat mult si pe ei. Dar nu m-au  parasit şi pentru asta ei vor avea un loc special în inima mea mereu!

Şi uite aşa uşor, uşor, am  inţeles că nu se mai poate face nimic, a trebuit să accept situaţia. Şi să îmi DORESC să imi revin, să  merg mai departe.

A trebuit practic să învăţ din nou să trăiesc, am început să ies din casă

(deşi nu-mi făcea nicio plăcere, dar prietena mea m-a luat cu ea peste tot, ne-am petrecut concediile impreuna, zilele libere de la sfârşitul săptămânii, eram şi colege de serviciu pe  atunci, practic pot spune că “m-a adoptat” ), m-am implicat destul de mult in muncă, ca sa nu mai am timp să mai gândesc şi, nu in ultimul rând, m-am gândit că soţului meu nu i-ar fi plăcut să mă vadă aşa. Doar îşi luase o soţie luptătoare, puternică. Am continuat proiectele pe care le aveam împreună şi sunt sigură că este mândru de mine….

Aşa au trecut primii doi ani… se spune că perioada de doliu dureaza cam un an, mie mi-au trebuit cam doi. Dar nu mai contează, important este că MI-AM REVENIT şi că pot zâmbi din toată inima şi mă pot  bucura din nou de viaţă şi pot vorbi astăzi despre el cu mult drag si fără să mă mai doară.

Aşadar EXISTĂ VIAŢĂ DUPĂ DOLIU, eu sunt dovada vie a acestui fapt.

Mult curaj şi încredere celor care trec printr-o astfel de încercare şi nu uitaţi ca atunci când aveti sufletul greu să “priviţi cerul şi veţi vedea că dincolo de nori este soare întodeauna”!

(sunt câteva versuri din cântecul interpretat de Angela Similea – Priveşte cerul)

Leave a Reply