Poiana, băiatul mamii drag

Eu zic deseori nu că mi-am pierdut copilul meu mare și frumos, dar că mi-am pierdut și cel mai bun și cel mai sincer prieten al meu, omul cu care hălăduiam peste tot la cumpărături și care mă sprijinea când mi-era greu.

Ce poate fi mai distrugător în viața asta decât să îți pierzi copilul, să trăiești tot restul vieții cu dorul nebun ce-ți topește inima și mintea … să-ți dai seama că nu mai ai nimic de pierdut? Orice mămică simte să facă în fiecare zi câte ceva pentru copilul ei VIU. Și noi, cele care i-am pierdut simțim la fel, chiar daca ei sunt MORȚI … sunt morți doar pentru unii, dar nu și pentru noi, mămicile lor. Aștept să treacă timpul. Din ziua când a plecat eu sunt altcineva, doar mama lui Poiana, dar fără Poiana. Sunt Liliana, o femeie de 46 de ani, care trăiește o altă viață. 

În vara lui 2011, „Poiana” (Marius-Florin) era student, terminase anul 2, iar în vacanță s-a gândit el că ar fi bine să muncească 2 luni ospătar pe o terasă din Mangalia. Bucuros că și-a oferit o vacanță frumoasă la mare cu bănuții lui și că poate să-și ia ce-i place de îmbrăcat, cu sudoarea frunții lui. Era fericit și mândru de el. Iubea totul: felul cum arăta, munca ce o presta, oamenii din jurul lui și cel mai mult iubea marea. Mai mult ca niciodată și-o dorea mereu aproape.

Pe 28 iunie copilul meu a ieșit pentru ultima dată pe ușa casei noastre.

Pe 16 august l-am văzut ultima dată pe copilul meu în viață, la cină, în Mangalia. Mi-amintesc perfect locul unde am mâncat și ce a servit Poiana. Știu fiecare cuvințel din cele discutate, îi aud vocea și încă îi mai ascult planurile pe care și le făcea pentru zilele ce urmau după ce s-ar fi încheiat contractul de muncă. Cine să se gândească că el mai avea doar zece zile de trăit?

Acum știu că în noaptea de 26 august, când am vorbit la telefon și mi-a spus „Îmi pare rău că nu am putut să stau mai mult cu voi” de fapt și-a luat ramas bun. Nu am să uit niciodată cuvintele astea și nici tonul vocii lui.

Pe 27 august, la 10:30 a sunat Poliția din Mangalia și mi-a spus că ar fi bine să merg acolo, că băiatul meu a intrat să facă o baie în mare și … ar fi bine să ajungem la Mangalia. L-am întrebat țipând „mai este în viață sau nu?!?” Mi-a răspuns scurt “NU!”. Poiana era mort de la 6:40, decesul s-a constatat la 7:43, pentru că atunci a fost scos din apă. Murise cu o singură gură de apă, care i-a blocat epiglota. La ora 6.40, aproape de mal, un val l-a lovit, i-a tras apoi nisipul de sub picioare, l-a învăluit acolo … și l-a luat cu el … Și dus a fost copilul nostru …

Ulterior, mi-a scris patroana firmei de pompe funebre care s-a ocupat de trupul neînsuflețit al lui Poiana”Ne-am transpus în pielea unor părinți în astfel de moment. Am făcut tot ce ne-a dictat inima, ca și cum era copilul nostru. Tot ce am cumpărat a venit pe el perfect. Acel sicriu alb imaculat a fost singurul sicriu alb pe care l-am avut si nu am mai avut altul pana acum.”

Primele două luni au fost pline de suferință, de lacrimi, de întrebări, de rugăciune și, de ce nu, de zâmbete. Amintirea lui ne face să zâmbim, să îl iubim în fiecare zi mai mult, să îl pomenim și să îi cerem ajutorul atunci când ne este greu.  De când sufletul lui Poiana este alături de bunul Dumnezeu, noi toți cei care te iubim avem un înger păzitor.

În fiecare zi fac ordine în camera băiatului meu și-l caut în fiecare zi printre lucrurile lui, dar nicidecum să-l găsesc.

Mă învârt, mă sucesc, nu-l găsesc …. Zilele trecute, am dat peste carnetul lui de donator de sânge și mi-am amintit de o discuție avută cu el, după ce a donat la București, pentru prima dată sânge, în primul an de facultate. Avea nevoie de bani ca să meargă la Iași la iubita lui de atunci și a mers acolo. Seara mi-a dezvăluit secretul, am vorbit pe mess, era tare impresionat de faptul că donase, iar doamna de la centru i-a spus că o singură linguriță din sângele lui poate salva viața unui bebeluș. “Mamă, chestia asta mă face să mă simt ca un erou! Eu cu sângele meu salvez vieți!”

Toți suntem în vizită în acest moment si loc. Suntem doar în trecere. Am venit să observăm, să învățăm, să creștem, să iubim și să ne întoarcem … ACASĂ.”

Poiana a plecat ACASĂ și a iesit pe … „ușa lui preferată”- MAREA. Pentru durerea care a lăsat-o în urma lui nu există cuvinte.

După 2 ani am început să mă mai obișnuiesc cu durerea, citesc cărți religioase, merg la biserici și mănăstiri … Însă intensitatea e aceeași și sunt în continuare foarte foarte supărată pe viață, nu pentru că am eu o suferință, ci pentru că nu a avut și copilul meu dreptul la viață. Mă întreb mereu daca am gresit mai mult decât alții în fața lui Dumnezeu … Știu doar că totul e gol fără el, iar sufletul meu e trei sferturi acolo sus, unde încerc să-i fac lui Florin o casă, iar un sfert a rămas aici pe pământ, fiindcă așa vrea Dumnezeu. Am inceput să caut, să aflu de ce se întâmplă așa, unde a plecat copilul meu, de ce venim în lume, de ce plecăm, ce trebuie să facem cât stam AICI și mai ales am vrut să aflu de ce are nevoie Poiana ACOLO și ce pot face să-l ajut, să păstrăm o legătură.

Mulțumesc tuturor celor care trec pe la căsuța lui, care acum e un mormânt rece, mormânt care datorită prietenilor e luminat mereu.

De câte ori mergem acolo, ne impresionează candelele și lumânărelele, florile și iar lumânările și iar candelele pe care le găsim … și spunem cu glas tare: ”Poiana, nu ești niciodată singur, nici acum nu ești singur, că iar a mai fost cineva la tine!”‘. Și sunt sigură că el e foarte bucuros de asta și râde mulțumit … ce dor îmi e de tot ce însemna POIANA…. puternică, așa cum o aveam și aici în lume … Am aflat că în momentul când un suflet trece pragul DINCOLO este așteptat de toți cei plecați mai demult, cei pentru care s-a rugat cât a stat în lume, împreună cu lumina pe care a trimis-o DINCOLO pentru cei plecati. Eu nu știu câți l-au așteptat pe Poiana ACOLO și cu câtă lumină, dar acum știu că Poiana mea are foarte multă treabă, pentru că în momentul când fiecare dintre noi va pleca ACOLO Poiana va trebui să ne întâmpine pe fiecare în parte, să ne aștepte cu O MARE DE LUMINĂ, deoarece la mormântul lui Poiana e O MARE DE LUMINĂ. El primeste toate astea și se bucură.

––

veselie, glumă, bunătate și chiar moft și îmbufnare câteodată … de toate astea îmi e dor…

Am devenit mai retrasă, deseori simt nevoia să stau eu și gândurile mele … Am renunțat la întrunirile cu prietenii, grătare, iarbă verde, mese în oraș, pentru că nu le mai pot face. Florin le iubea și dacă el nu le mai poate avea eu de ce să le mai am?! Dacă ești sănătos se poate și fără ele, poți avea relații cu oamenii din jurul tău chiar dacă nu te întinzi la bârfe și chiar dacă nu chiui de veselie. Liniște și seriozitate – atât îmi doresc. Nimic nu mai e la fel, veselia mea a dispărut și nici nu mi-o mai doresc, atât timp cât el nu mai e.

Nu vreau să mai sărbătoresc nimic fără el …. era singurul lucru bun, de care eram mulțumită aici în lume. Îl așteptam cu drag să fie de Crăciun acasă cu noi. În decembrie 2011 m-a durut sufletul tare de tot, nu puteam să ascult colindele care lui îi plăceau așa de mult, nu am putut să mă ating de bradul pe care el îl făcea de 4 ani încoace. Când începeam să simt mirosul Sărbătorilor de iarnă mă fărâma durerea … îl așteptam acasă … Toate urările de “Crăciun fericit!” mi se păreau fără rost, încercam să le evit cât mai mult, să mă prefac că nu le aud, ca să nu-mi amplifice suferința și asa imensă. În acel revelion nu mă mai striga nimeni să-i calc cămașa că pleacă la petrecere, deși era ora pregătirilor, a hainelor aruncate, urma aranjarea părului … nu-i plăcea … stressss …până la urmă totul era impecabil.

Aș fi vrut să îl văd cu o fată de mână, plecând la party …. mai erau doi pași până culegeam cu toții roadele muncii de peste ani …

termina și el facultatea … ce mândri am fi fost … noi nu am avut parte de așa ceva … am fi vrut asta pentru el … să ajungă mai bine ca noi. Abia așteptam să aibă un copilaș, să i-l creștem cu drag, să îi plătim și noi rate la casă, la mașină … câte nu asteptam … mai erau doar doi pași …

În februarie 2012 am făcut pizza, așa cum îi plăcea lui, pentru prima oară de când ne-am despărțit. Foarte greu mi-a fost, lacrimi de sânge au curs din sufletul meu … ar fi trebuit s-o pun în geantă, s-o trimit la București. O aștepta cu gura căscată în gară. Dar eu trebuie s-o ambalez, să fug la biserică, s-o împart de sufletul lui …  Dumnezeu să mă ierte, dar mi-a fost tare greu, voiam sa mor, să zbor la Poiana.

În mai 2012, prin Asociația „Există viață  după doliu!” am început să cunosc zeci de mame care plâng după copii lor. Am văzut că durerea e gestionată diferit de fiecare și că nu sunt singura în această situație. Și că oricum lumea nu va sta niciodată în loc pentru absolut nimic.

În septembrie 2012 am stat în București și am mers cât de cât pe urmele studentului Poiana, student care va rămâne mereu doar cu 2 ani de facultate … În metrou închideam ochii și încercam să mi-l imaginez cum timp de 2 ani a circulat cu trenurile acelea. Îl sunam adesea și când îmi răspundea îmi zicea “Mam’, vezi că sunt în metrou și nu mai am semnal’… M-a răscolit foarte mult orașul acela, în schimb am intrat în posesia setului de absolvire … toate astea sunt acum acasă la Poiana, pe biroul lui.

crucea lui Poiana s-a montat o placă de marmură albă pe care scrie cu litere mari negre

LA ORICE ZECE LACRIMI ZÂMBEȘTE MĂCAR O DATĂ, FRATE

așa cum ne-a lăsat el scris pe Facebook cu 5 zile înainte să moară. Ce a fost mai bun în viața mea nu mai este. Viitorul îl las în mâna Domnului, eu nu am planuri și nici dorințe. Cum vrea El, așa să facă cu noi. Așa cum a știut să-l ia pe Poiana de la noi probabil va ști ce sa facă mai departe cu noi. Urletele sufletului meu nu le aude nimeni … simt că mă prăbușesc de dor … Dumnezeu știe câți ani vor mai trece oare, câtă durere amară voi mai strânge …

Sunt în continuare foarte foarte supărată pe viață, nu pentru că am eu o suferință, ci pentru că nu a avut și copilul meu dreptul să trăiască. Mă întreb mereu daca am gresit mai mult decât alții în fața lui Dumnezeu … Știu doar că totul e gol fără el, iar sufletul meu e trei sferturi acolo sus, unde încerc să-i fac lui Florin o casă, iar un sfert a rămas aici pe pământ, fiindcă așa vrea Dumnezeu…

Dragul meu, îți mulțumim lui Dumnezeu că ai fost în viața noastră, că ni te-a dăruit nouă, deși pentru foarte scurt timp. Ai fost ca o săgeată în viața noastră, o săgeată care a venit, ne-a bucurat și a plecat nespus de repede. A fost scurtă viața ta, Poiana, dar intensă, foarte intensă. Nu îți mai spun să ai grijă de tine, Poiana, ci am sa te rog să ai grijă de noi. Te iubesc!

Liliana (august 2013)

Leave a Reply